PARVOVIRUS - ETIOLOGIE , CARACTERE EPIZOOTOLOGICE si PATOGENEZĂ

ETIOLOGIE

Boala este produsă de un Parvovirus din familia Parvoviridae, un virus ADN, care este cel mai mic virus patogen.
Dimensiunile acestuia sunt mai reduse decât cele ale virusului febrei aftoase, care este un virus ARN-Picorna.
Parvovirusul canin a fost evidenţiat de Binn în anul 1970, în populaţii de câini militari clinic sănătoşi, la care s-au decelat şi anticorpi specifici.
Virusul este hemaglutinant pentru hematii provenite de la diferite specii de animale. În prezent sunt descrise două serotipuri de virus: CPV-1 care este cel identificat în 1970, nepatogen şi CPV -2 patogen, cu două subtipuri CPV -2a şi CPV -2b.
Serotipul CPV -2 este dferit antigenic de CPV -1, dar este înrudit cu virusul panleucopeniei infecţioase feline şi cu virusul enteritei vizonului.
Parvovirusul este foarte infecţios. Pentru dezvoltarea procesului infecţios sunt suficiente 100 doze infectante culturi celulare iar prin fecale se elimină 10 bilioane pe 1 g.

CARACTERE EPIZOOTOLOGICE

Receptivitate. La infecţia cu parvovirusul canin sunt receptive canidele la orice vârstă dar cei mai sensibili sunt căţeii de la 6 săptămâni şi până la 6 luni.
Sursele de infecţie principale sunt reprezentate de animalele bolnave care elimină virusul prin fecale şi vomismente. Rolul câinilor purtători ca sursă primară nu este pe deplin elucidat. Se pare că pot avea loc eliminări periodice.
Infecţia se face pe cale digestivă şi mai puţin pe cale nazală. În cazul prezenţei la femelele gestante, virusul trece bariera placentară şi va determina infectarea fătului.
Parvovirusul canin, ca şi celelalte parvovirusuri, este foarte rezistent la condiţiile de mediu.
După eliminarea de către animalele bolnave, rezistă în mediu extern cel puţin 5-6 luni.
Din acest motiv, virusul poate contamina obiectele de îmbrăcăminte şi încălţăminte, fiind transmis uşor la distanţe mari iar între focare aparent să nu fie nici o legătură.
Boala are caracter enzootic, fiind afectaţi în special căţeii care după vârsta de 6-10 săptămâni, prin pierderea progresivă a anticorpilor maternali, devin foarte receptivi.

PATOGENEZĂ

În iniţierea unui proces infecţios, virusul are nevoie de ţesut cu activitate mitotică ridicată. Activitatea mitotică este corelată cu vârsta şi tipul de ţesut şi se modifică odată cu dezvoltarea somatică.
În perioada prenatală şi până spre vârsta de 4 săptămâni, cea mai ridicată activitate mitotică se găseşte în miocard, aspect care facilitează multiplicarea virusului în cord, determinând miocardita.
După vârsta de aproximativ 4 săptămâni se încheie procesul de multiplicare a celulelor musculare cardiace şi implicit a activităţii mitotice.
Însă după vârsta de 4 săptămâni, activitate mitotică intensă are loc la nivelul intestinului pentru multiplicarea celulelor epiteliale intestinale.
Dacă în acest moment virusul pătrunde în organism, căţeii fac forma enterică a parvovirozei.
De asemenea, ţesuturile limfoide şi măduva osoasă, care sunt într-un proces intens de mitoză în perioada de sugar şi în faza de tineret, pot influenţa multiplicarea rapidă a virusului, agravând tabloul clinic şi morfopatologic.
Aceste aspecte patogenetice explică faptul că animalele bolnave fac o singură formă de boală: miocardică sau enterică.